Proaspăt revenită de pe tărâmurile lui Tito sau ale lui Milorad Pavic, observ că “Ţinuturile sudului” m-au vegheat şi de la distanţă.
“Andra Rotaru a crescut mult de la primul volum la acesta, stilul ei a devenit sigur, matur, s-a feminizat; este o scriitură „coaptă”, lucrată şi în acelaşi timp proaspătă. Ţinuturile sudului este un volum pe care îl citeşti cu plăcere, îl răsfoieşti apoi la întâmplare şi versurile curg, învăluitor. În ele nu afli nici durere, nici bucurie, nici sfâşiere, dar nici împlinire, ceea ce îţi permite o lectură confortabilă emoţional – în sensul bun al cuvântului -, într-un registru şi într-o cheie moderată, a unui lirism ne-tensionat şi ne-tensionant, dar totuşi convingător. Nu te aruncă în hăurile unei interiorităţi contorsionate, ci te menţine pe suprafaţa ondulată a unei sensibilităţi feminine mai degrabă orientale, discrete, orientate spre „partenerul” de dialog – bănuieşti adâncimile acestei sensibilităţi, dar mai importante pentru eul poetic par crearea unei atmosfere, sugestia, obiectele simbolice ale acestei lumi, gesturile ritualice, ceţurile amintirii. Emoţia se descarcă prin intermediul unor scenarii cvasi-ritualizate, „reale”, imaginate sau rememorate, în care oficianţi sunt „eu” şi „tu”, femeia şi bărbatul iubit, acum despărţiţi, odinioară uniţi, într-un univers concentrat, axat pe câteva elemente-cheie: apa, marea, iarna, fereastra, lumina, pereţii, camera, oraşul, călătoria. Ceea ce nu înseamnă că acestui lirism îi lipseşte forţa, dar este o forţă implozivă, care se năruie în interior, cumva suicidar-inutil, dar fără să dramatizeze, ca într-o poveste de dragoste japoneză. Mie cel puţin Ţinuturile sudului mi-a lăsat un „gust” amărui de Kawabata dintr-un Stol de păsări albe.
Fireşte, există un filon expresionist care nu poate fi trecut cu vederea şi o influenţă dinspre această zonă, vizibilă şi la nivelul elementelor care alcătuiesc universul, pe care le-am întâlnit în poezia nouăzecistă sau douămiistă de factură neo-expresionistă. Andra Rotaru amestecă însă acest expresionism existenţial cu un suprarealism soft (poate, mai bine spus, un imagism suprarealist), cu tăieturi feminine, nedisonante. Nedisonant, să ne înţelegem, în cazul Andrei Rotaru, înseamnă nu lipsa ţipătului, ca „material” liric, ci acordarea disonanţelor într-un „zgomot alb”, senzaţia de ansamblu muzical, respiraţia de mare a versurilor. Ceva înfricoşător, pe dedesubt, dar frumos, armonios, odihnitor la suprafaţă. În această conversie şi în această respiraţie se află forţa (feminină) şi originalitatea acestui volum, care, dincolo de ce este în sine, anunţă o traiectorie poetică plină de surprize. “, a scris Raluca Dună în revista România Literară (nr. 29/2010)