Placente Sterile, de Claudiu Komartin (Adevărul literar şi artistic, 22-11-2006)
Volumul de debut al Andrei Rotaru (Într-un pat sub cearşaful alb, Vinea, 2005) este construit ca o biografie în versuri a Fridei Kahlo. Am citit interesantul experiment al tinerei autoare (născute în 1980) simultan cu volumul francezului J.M.G. Le Clézio despre celebra pictoriţă mexicană şi despre relaţia sa tumultuoasă cu Diego Rivera, care a fost tradus de curând şi la noi (Diego şi Frida, Paralela 45, 2005).
Deşi se poate spune, folosind acelaşi vechi clişeu, că este un debut “promiţător”, cartea (înţeleasă ca un proiect poetic de sine stătător) are câteva defecte şi slăbiciuni structurale. Cea mai evidentă este că motorul acestei poezii nu întreţine combustia care să facă veridică întreaga desfăşurare de ipostaze şi de momente din viaţa unei artiste ale cărei trăiri, pasiuni, dezastre psihice şi sentimentale au fost întotdeauna legate esenţial de nebunie şi moarte.
Nonconformismul personajului Frida nu poate răzbate dintr-o astfel de poezie mult prea conformistă şi aşezată, urbană, interiorizată, impresia de ansamblu fiind că Andra Rotaru nu mimează doar gesturile artistei-model, ci chiar trăirile care provoacă până la urmă poezia: “am fost iubită pentru că am fost femeie / şi corpul a ajuns / în mâinile unui om mare // dacă mă privesc, găsesc urme ciudate, fără noimă / din care înnod încet noua viaţă // îmi tai părul, îl răsucesc ca pe nişte maţe de prisos / îl las să moară pe podea (…)”; “locuiesc într-un cuib albastru / soţul meu / şi-a aranjat unul mare / în care eu intru rar // (…) văd crimele din oraş / am nevoie de o putere care să ia / o pată de sânge în corpul care atârnă / din încheieturi”… Şi textul poate continua astfel, la infinit.
Autoportretul rămâne încercarea cea mai constantă şi mai stăruitoare a poetei (ea însăşi mărturisind: “autoportretul meu e schimbător”), iar imaginile picturale provin la Andra Rotaru dintr-un principiu ce ţine în mod evident de artele plastice. Textul îi reuşeşte rareori în întregime (în sensul că nu vom citi poeme care să “ţină” citite cap-coadă, sau care să fie construite fără niciun fel de stângăcie sau de confuzie semantică), iar bombasticismul – şi situarea într-o zonă a neologismelor folosite cam nesăbuit (“devin o femeie a universului / un apostol din trecuturi fuzionate”) – scurtcircuitează când ţi-e lumea mai dragă un poem mai reuşit: “indiferentă la mersul încetinit / indiferentă la ritmul biologic / sunt o deviaţie / din drumul pământului” ori “mă dezlipesc autocolant de ziua de azi”.
De aici şi până la nonsensuri evidente (pe care un editor şi un redactor de carte responsabili le-ar amenda în momentul prim al redactării manuscrisului!) e numai un pas: “picur zidăria proaspătă / a străzilor” (pag. 10); “rămân o statuetă indigenă / să expun părţile corporale / scrijelite cu sângerări” (pag. 56); “să fac exhibiţionism morţii” (pag. 68); “între crestături văd / ecourile peisajului” (pag. 69); ”în zilele de sărbătoare ne umplem pielea de vrăjitorii / care sunt mici treceri către inima pădurii / ne ascundem şi luăm cu noi prieteni şi morţi” (pag. 70), “sunt prinsă în interiorul unei animale” (pag. 71) etc.
Dar în acest dicteu cam greoi şi plin de stridenţe găsim destule imagini frumoase, pregnante, cu unele îndepărtate accente expresioniste (ca în “Placente sterile”: “în patul cu cearşafuri albe care se înfăşoară pe trupul meu / dorm melci ieşiţi din cochilie // au un somn gol pe / inele vineţii şi / o duhoare stătută în enclave. // rămân dâre liliachii / de care / mi-e silă / dar copilul se naşte atunci când fierul, corsetul şi melcii / vieţuiesc împreună”). Ba chiar câte două-trei versuri cu totul memorabile: “în fiecare zi aşez un soare mic pe cer, o scorbură, un / inel prin care ţip”; “desenez cu genele / pe pântecul gol / lumea”; “linia orizontului e o placă metalică lipită de cer (…) / mă rog mortului”.
Se reuşeşte, în general, un lucru destul de rar: captarea atenţiei cititorului prin insolitările şi asocierile bizare de imagini şi stări, pe care autoarea le mânuieşte cu o tehnicitate întâlnită nu la tot pasul în poezia de azi (“morţii sunt mici / figurine pe care le iau în braţe / şi le povestesc ce s-a întâmplat de la naşterea mea”; “îl iau de mână pe micul Stalin care face tumbe / în faţa lumii / cu mustaţa lui pe care se caţără dracii”). Însă asta nu e întotdeauna suficient, “ermetismul” către care tinde Andra Rotaru fiind tot mai greu de digerat, pe măsură ce mecanismul este pus în mişcare, rulând la nesfârşit aceleaşi ipostaze, motive şi procedee stilistice (definiţii previzibile de genul “sunt o celulă sterilizată”, “sunt un animal / sub mine curge sânge”, “eu sunt picior-artificial”). Aici trebuie să intervină o schimbare, o auto-depăşire, sau poezia tinerei autoare va înceta repede să mai surprindă.
Până una alta, pândită la tot pasul de sterilitate, poezia Andrei Rotaru pare produsă de un organ pur intelectual şi incapabil de emoţie (“manipulez / fericiri / nelinişti întoarse cu cheie”). De aici încolo, rămâne de văzut dacă destinul său e de poetă sau de producătoare de texte în flux continuu, nediferenţiate şi mai mult sau mai puţin inteligibile.