Artista mecanomorfă, de Marius Chivu (România literară nr. 24/16 iunie 2006)
Scris sub forma unei confesiuni lirice apocrife a Fridei Kahlo, Într-un pat sub cearşaful alb este un volum de debut, omogen şi fără stridenţe, remarcabil. Andra Rotaru are curajul, aş zice chiar inconştienţa, unei astfel de provocări dar, mai mult decît atît, are talentul necesar.
Secvenţele confesiunii lirice surprind foarte bine şi la toate nivelurile drama artistei cvasi-imobilizate la pat. Lumea văzută de la orizontală şi (auto)percepţia trupului fărîmat, prins între orteze, dau imagini bizare, tributare, într-o oarecare măsură, autoportretelor (supra)realiste ale mexicancei. Tema principală este, cum altfel, alteritatea/obsesia corporală şi feminitatea alienată. Percepţiile sînt modificate cu totul, iar raporturile cu lumea se complică inclusiv la nivel mental. Fragilitatea trupului ,închis în pieptul cu balamale”, limitările cauzate de accident şi de amputările ulterioare conturează o corporalitate capricioasă, problematică, surprinsă în viziuni de coşmar, într-un mod dramatic, dar fără patetism, pendulînd între memorie şi vis, între halucinaţie şi reflecţie, între resemnare şi disperare: ,sînt o doamnă care poartă corsete în pat/ bărbaţii mei sînt bucăţi de gips/ alături de care stau nemişcată/ avem o iubire rigidă pe care o las să aştepte/ fals în acte. am vertebre aşezate împotriva naturii/ nu mi-a văzut nimeni trupul din care copiii ies prin capota aurie pe care o port/ deasupra pîntecului” (Ghipsuri de flori). Problemele de fertilitate (,maternitatea mea e moarte/ în pîntecul surogat/ placenta e un bulb cranian/ fără viitor”), de mariaj (,uit căsnicia/ terminată pe patul unui tablou în care sînt înjunghiată”), bisexualitatea, angoasele şi tendinţele suicidare ale artistei apar ca nişte consecinţe mai mult sau mai puţin directe ale corpului mecanomorf greu de stăpînit, aflat într-un proces de degradare articulară ce impune limite sociale, dar şi sentimentale. Există un permanent balans între vivacitatea curajoasei femei captive în propriul trup şi semnalele morţii acestuia, între seducţia pentru ambe sexe şi repulsia faţă de corpul înjumătăţit, între inspiraţia unei mitologii proprii şi temerile contactului anonim cu lumea, un balans care conferă feminităţii atribute stranii şi o sexualitate deschisă, eliberată de orice constrîngeri, gata să se elibereze din tristeţe şi să suplinească frustrările solitudinii în handicap.
Evident se dezvoltă şi un palier secundar al semnificaţiilor în care tînăra poetă se identifică drept avatarul Fridei, dar această suprapunere de imagine este uşor naivă şi forţată, iar poemul The Two Fridas, cel care vrea să facă trecerea, lipsit de subtilitate, trădînd un egocentrism reprimat în restul cărţii: ,viaţa e verde urîtă/ sunt femeie/de europa/de românia/ între noi două este doar o arteră/ suntem separate/ la capătul venei/ renunţ la Andra şi la moartea europeană/ rămân o statuetă indigenă/ să expun părţile corporale/ scrijelite cu sîngerări”. Altfel, Într-un pat sub cearşaful alb este un volum despre care am spus prea puţine, un volum de citit şi încă de explorat, cu o miză peste medie, gîndit şi lucrat, care nu face compromisuri în niciun fel, cu atît mai puţin în numele poeziei, şi care dă măsura maturităţii, a ambiţiei Andrei Rotaru de a scrie o carte deosebită, irepetabilă în felul ei.