Off

SEMI-REALITĂŢI ŞI QUASI-FANTASME, de Constantin Abăluţă (Ziarul de duminică, 19 mai 2006)

by andra on 21 September 2009

SEMI-REALITĂŢI ŞI QUASI-FANTASME, de Constantin Abăluţă (Ziarul de duminică, 19 mai 2006)

Constantin Abăluță

Constantin Abăluță

Poetul este un inventator de realităţi. Totuşi, atunci cînd invenţia lui nu este numai rodul inspiraţiei, ci este ghidată de un model biografic real – oarecum aşa cum fac prozatorii – avem de-a face cu texte complexe, pendulînd ingenios între semi-realităţi şi quasi-fantasme, între superplusări şi omisiuni, între dezvăluiri crude şi abile treceri sub tăcere. Se întreprinde în fapt o remodelarea a modelului exterior cît şi a celui autobiografic, pentru a reuşi crearea unei a treia fiinţe, abstracte oarecum, holografică în orice caz. În literatura română, precedentul demers de acest fel este constituit de cartea Marianei Marin de prin anii optzeci, care îşi lua ca punct de plecare, şi mască în acelaşi timp, figura Annei Frank. La adăpostul alibiului  creat în acest fel, comunismul putea fi uşor identificat în oglinda fascismului, destinul uman căpătînd un relief pregnant tocmai prin balansul permanent între realităţi posibile, între spaţii şi timpuri mişcătoare. La urma urmei, parazitarea biografică este ea însăşi un factor stimulator, o uşă care se deschide şi înăuntru şi înafară, o “lebădă cu două intrări” ca să împrumutăm expresiva sintagmă a Norei Iuga. Trăind pe seama altcuiva te descoperi pe tine mai nou, mai neaşteptat. Bucuriile şi frustrările se împart între eurile multiple, paternitatea nesigură e întotdeauna în favoarea efectului artistic. Viaţa şi opera Fridei Kahlo trăite de Andra Rotaru* devin o paradigmă a gratuităţii artei. Arta : inegală, posesivă, necruţătoare, schizoidă, inegalabilă : “picur zidăria proaspătă / a străzilor / o lipesc în / ţarcurile unde lumea / liberă vrea să vadă / estul cu vestul / în aceeaşi încăpere” . Debusolarea, angoasa, accidentul colectiv sunt zonele umanului survolat cu acea acribie a intelectului pur care, printr-un miracol al scriiturii, se transformă în inspiraţie pură. Stenograma testelor insuportabilului devine, prin ea însăşi,  lirică : “minutele se bat pe o arenă înăuntrul creierului / mort // suntem doar un conglomerat de cărnuri / avem aceleaşi picioare, aceleaşi feţe, / un sînge / din care mi-e interzis să beau / suntem generaţia, suntem aproape morţii // mi-e frică să deschid pleoapele / în jur / miros oamenii jupuiţi de viaţă”. Există o frusteţe a experimentării suferinţei şi alterităţii care aduce – aşa cum a fost observat deja – un ton nou în peisajul poeziei tinere. Directeţea, laconismul, prozaismul rostirii se împletesc cu un factor eliptic, cu un rest nespus (“gândurile importante / le păstrez” afirmă poeta) : “încep relaţii cu bărbaţi şi / aventuri / pe corpul lăsat la vedere // mă agăţ de ei. uit căsnicia / terminată pe patul unui tablou în care sunt înjunghiată // în fiecare zi sunt soţie / în fiecare zi e un fapt banal / îl amestec / să înceteze sîngerarea”. Tensiunea textului stă în alternanţa de transparenţe şi opacităţi, de destăinuiri şi indeterminări. Astfel : corpul lăsat la vedere, respectiv sîngerarea rup logica inducînd discursului un aer dubitativ/oracular, iar şirul de imagini telescopice care definesc căsnicia introduce în fapt o pulverizare a oricărei definiţii, energizînd în schimb întreaga compoziţie. Căci asumîndu-şi destinul unei pictoriţe, poeta îşi gîndeşte textele ca pe nişte compoziţii, din tuşe largi, uneori culoarea este pusă direct din tub, colajele şi mixajele de materiale sunt frecvente : “rămîn dîre liliachii / de care / mi-e silă / dar copilul se naşte atunci cînd fierul, corsetul şi melcii / vieţuiesc împreună”. Un debut de excepţie; o carte dinamică, saturată de pericolul real al unei simţiri genuine. A rămîne la acelaşi nivel de periculozitate artistică va fi de acum înainte singura problemă a autoarei.

Comments are closed.