Off

Being Frida Kahlo, de Tudorel Urian (România literară nr.10 / 10 martie 2006)

by andra on 21 September 2009

Being Frida Kahlo, de Tudorel Urian (România literară nr.10 / 10 martie 2006)

(Nr. dedicat Andrei Rotaru şi Fridei Kahlo)

Tudorel Urian

Tudorel Urian

Cine nu a văzut Frida, fascinantul film al regizoarei Julie Taymor, realizat în anul 2002, cu Salma Hayek în rolul principal? Pelicula aduce în atenţie viaţa scurtă, dar foarte tumultoasă a pictoriţei mexicane Frida Kahlo, soţia cel puţin la fel de controversatului artist plastic Diego Rivera. Prin modul său iconoclast de viaţă şi prin opera sa, Frida a sfidat regulile osificatei societăţi mexicane tradiţionale din preajma celui de-al doilea război mondial şi a dat o dimensiune avangardistă actului artistic de pe continentul american. Viaţa Fridei Kahlo este, precum tangoul argentinian, o combinaţie de moarte şi pasiune, de sex sălbatic şi nostalgie, de vitalism frenetic şi boală, de violenţă şi candoare, de glorie şi tragedie. Universul artistei este unul plin de culoare în care elemente aparent incompatibile coexistă natural în acelaşi plan, ca în arta suprarealistă. Pictura Fridei Kahlo este o combinaţie orginală între desenul cu tentă naivă al vameşului Rousseau, viziunea fantastică specifică lui Chagall (evidentă într-un tablou precum Sinuciderea lui Dorothy Hale) şi exotismul (inclusiv al fizionomiilor) din pînzele tahitiene ale lui Gauguin. Dincolo de aceste repere tehnice, originalitatea artistei mexicane stă în simbolistica rezultată din jocul contrastelor. Una dintre picturile cele mai celebre, Cele două Frida, înfăţişează o Frida în rochie albă ţinînd de mînă o altă Frida, îmbrăcată într-o rochie închisă la culoare (fapt ce simbolizează caracterul dual al personajului), pe un fundal tenebros, alcătuit din nori negri, prevestitor parcă de moarte. Producătorii filmului Frida au mers cu un pas mai departe, înfăţişînd-o pe afiş, într-o pastişă a celebrei picturi, pe Salma Hayek într-o rochie de un roşu strident (ca în Carmen de Bizet) ţinînd de mînă o altă Salma Hayek îmbrăcată în costum bărbătesc (trimitere explicită la sexualitatea Fridei), fundalul tenebros fiind acelaşi din tabloul original. Vitalitatea acestei picturi născute din pasiune şi trădare, din voinţa de a învinge un destin ce i-a fost fundamental potrivnic (a murit la 33 de ani, bolnavă de poliomielită, ţintuită la pat, cu coloana vertebrală frîntă în urma unui teribil accident de circulaţie), nu poate să nu fascineze, iar filmul Juliei Taymor şi magnifica interpretare a Salmei Hayek au făcut ca notorietatea Fridei Kahlo să treacă dincolo de spaţiul foarte îngust al picturii mexicane.

Volumul Andrei Rotaru, Într-un pat sub cearşaful alb, este unul greu de clasificat, fără corespondent în poezia ultimei generaţii şi nu numai. El nu poate fi luat nici drept o biografie poetică a Fridei Kahlo, nici drept expresia poetică rezultată din contemplarea tablourilor acesteia, deşi conţine elemente care pe anumite tronsoane ar putea susţine ambele piste de lectură. Andra Rotaru merge mai departe. Ea intră în pielea Fridei Kahlo, încearcă să îi ghicească durerile (inclusiv cele fizice), spaimele, angoasele, speranţele şi, în final, ajunge să privească lumea cu ochii pictoriţei mexicane. Este o manieră tipic postmodernă de deconstruire a unui personaj (real – biografia Fridei Kahlo; fictiv – personajul Frida în viziunea Salmei Hayek, pentru mulţi, inclusiv autorul acestor rînduri, principala referinţă; artistic – tablourile Fridei, intuiţiile şi judecăţile rezultate din contemplarea lor) şi reconstrucţie a sa cu mijloace poetice. Într-un fel, cartea Andrei Rotaru se înrudeşte cu cele două volume Caragialeta ale lui Şerban Foarţă. Dacă însă Şerban Foarţă păstrează în permanenţă o distanţă ironică de lumea lui nenea Iancu, miza scrierii sale fiind, în ultimă instanţă, una de virtuozitate artistică (nu e de colea să tranferi în versuri bavardajul prea puţin poetic al personajelor din Momente), Andra Rotaru nu lasă să-i scape pic de umor, se suprapune pînă la anularea proprie-i identităţi cu personajul Frida Kahlo. Ea simte, observă şi gîndeşte precum Frida Kahlo şi nu ar fi fost deloc deplasat dacă pe coperta acestui volum s-ar fi imaginat tabloul Cele două Frida, cu Frida Kahlo ţinînd-o de mînă pe Andra Rotaru (eventual şi pe Salma Hayek). Altminteri, noua Frida Kahlo (cea din poezia Andrei Rotaru) seamănă ca discurs poetic cu poeţii români din ultima generaţie (cea apărută după anul 2000). Este o poezie viscerală, îmbibată cu sînge, în care malformaţiile trupului şi nebuloasele sufletului fac parte din normalitate. Dacă la poeţii foarte tineri toată presiunea socială sfîrşeşte într-un urlet de revoltă, la Frida (Andra), suferinţa fizică şi frămîntările morale sînt însă studiate şi reflectate cerebral, cu o curiozitate aproape ştiinţifică. În cazul ei, luciditatea trece dincolo de durere, iar contemplaţia estetică este mai importantă decît tragedia vieţii. Toate suferinţele şi revelaţiile estetice ale Fridei Kahlo sînt distilate prin inteligenţa şi sensibilitatea Andrei Rotaru. Rezultatul este un univers artistic puţin bizar destul de apropiat celui specific tablourilor Fridei Kahlo.

Căile alese de autoare pentru a se pune în pielea personajului său sînt dintre cele mai diverse, de la interviuri la care încearcă să răspundă în numele Fridei, la însuşirea diformităţilor fizice ale acesteia sau la postarea în faţa vreunui tablou în încercarea de a intui mecanismele mentale care au dus la pictarea acestuia.

O întrebare imposibil de evitat cînd vine vorba despre Frida Kahlo este în ce măsură inevitabilele complexe rezultate din infirmităţile fizice ale tinerei pictoriţe s-au regăsit în viziunea artistică din tablourile ei. Andra Rotaru nu ezită să pună explicit această întrebare, ca într-un interviu, pentru a imagina un răspuns în versuri: ,cum te simţi atunci cînd ştii că ai defecte fizice/ cînd lumea priveşte spre tine îndelung, mirată, cînd face comparaţii// cu mîna dreaptă tai pielea pînă la lemn/ scurm ca un animal în lumea oamenilor// asta îmi provoacă plăceri/ pe care le ţin ascunse// îmi fac/ autoportretul cu noroi în jurul ochilor/ îi unesc în centrul chipului/ într-o privire de bărbat// sînt uşor de recunoscut/ sînt o frumuseţe viu colorată/ o atracţie pe stradă” (p. 12-13)

Şi mai interesante sînt gîndurile Fridei/Andrei din momentul în care îşi contemplează propriile tablouri. Poemele din această categorie sînt descrieri ale tablourilor respective, dar şi tentative de a intui mecanismele mentale care stau în spatele realizării artistice. Ceea ce face Andra Rotaru este un soi de psihanaliză poetică, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Mai mult decît semnificativ în acest sens este poemul ,Self portrait with Cropped Hair”: manipulez/ fericiri/ nelinişti întoarse cu cheie// astupă urmele, ochii, părul tăiat/ şi aliniat în răsaduri care nu cresc/ un bărbat deghizat în femeie/ un costum bine apretat cu ghete negre/ şi măsuri mari// cămaşa maro nu lasă să se vadă pieptul strîns// cu răsuflări grele/ le scap/ pe scaun, pe jos/ patru bare galben-pai pe care mă aşez cu/ trup asexuat// am fost iubită pentru că am fost femeie/ şi corpul a ajuns/ în mîinile unui om mare// dacă mă privesc, găsesc urme ciudate, fără noimă/ din care înnod încet noua viaţă// îmi tai părul, îl răsucesc ca pe nişte maţe de prisos/ îl las să moară pe podea// nu vă arăt nimic/ sînt înţepenită în gol, cu un/ ochi care nu se umple// cine mă urmăreşte îndeaproape?” (pp. 57-58).

Poemul profesiune de credinţă al acestui volum este însă ,The two Fridas”, în care echivalenţa Frida Kahlo-Andra Rotaru devine explicită. Chiar dacă vine dintr-o altă epocă şi de pe un alt continent, Andra este într-un fel siameza Fridei, alter ego-ul ei pe tărîm european, o obsesie de care trebuie să se despartă pentru a-şi lua în mîini propriul destin. Interesant este că poemul (din care voi reproduce doar ultima parte), este scris în oglindă, din perspectiva Fridei: ,în rest, viaţa e verde urîtă/ sînt femeie de europa/ de românia/ între noi două este doar o arteră// sîntem separate/ la capătul venei// renunţ la Andra şi la moartea europeană/ rămîn o statuetă indigenă/ să expun părţile corporale/ scrijelite cu sîngerări” (p. 56).

Destul de excentrică în peisajul liric actual, poezia Andrei Rotaru din volumul Într-un pat sub cearşaful alb este un subtil clin d’oeil, o invitaţie la un dialog cultural, adesea implicit, un spaţiu de meditaţie care se cere completat cu imaginaţia, cunoştinţele, sensibilitatea şi, nu în ultimul rînd, inteligenţa potenţialului cititor. Întrebarea care rămîne după ultima filă a acestui insolit volum este ce semnificaţie ar avea poemele Andrei Rotaru pentru cineva care nu ştie nimic (cazul celor mai mulţi dintre noi, europenii, pînă la apariţia foarte aclamatului film al Juliei Taymor) despre iubirile, suferinţele şi tablourile Fridei Kahlo?

Comments are closed.