Off

o cronică semnată de Felix Nicolau, Revista Luceafărul

by andra on 20 October 2010

Azumi, Azumi!!!!! 🙂

o cronică semnată de Felix Nicolau, Revista Luceafărul, nr. 41/2010

“Noua poezie a Andrei Rotaru m-a luat oarecum prin surprindere. După lirica programatică din Într-un pat sub cearşaful alb, având-o ca figură tutelară pe Frida Kahlo, poeta intrase într-o fază de macrameuri. Texte foarte bine strânse, niciun cuvânt în plus – un fel de dicţie ireproşabilă. Ţinuturile sudului (Paralela 45, 2010), însă, sunt descleiate, mai mult melancolice decât nervoase, oscilând între viziune dureroasă şi violenţă reprimată. Un volum despre al patrulea ochi, cel al sentimentului. Sau, o viziune a sentimentelor, deloc intelectuală sau fundată pe artificii metaforice, ci una magnetică şi transtemporală. Mai degrabă o descriere a mirosului de vis, continuă sugestie: „zilele astea încep cu zilele de altădată:/ cineva se aşază pe marginea patului,/ mă întreabă dacă nopţile sunt imprimate pe piele,/ dacă am visat cum mă acoperă nisipurile./ [mirosul tău de brad se răspândeşte în camera mea]” (şi mai mult nisip). Citesc de parcă aş reviziona The Pillow Book, filmul acela japonez din 1996 cu mesaje transmise prin oameni tatuaţi. Rareori imagini clare, din fericire rare, căci raportabile cultural. Bunăoară, la Coleridge: „sunt ca un vapor de lemn în care port doar morţii”.

Fosta carne douămiistă, supurândă, a devenit acum materie transparentă. Parcă toate aceste poeme ar pleca de la principiul nonidentităţii: „când corpul tău îmbracă alte corpuri/ vă privesc de departe. am doar culoarea voastră verde/[…]/ strânşi în carnea voastră, vă dezbrăcaţi unul pe altul/ şi sub pământ” (Verde).

Uneori, scot capul lăstari expresionişti, dar se ofilesc destul de curând, invadaţi de o vegetaţie stufoasă ce mai mult sugerează decât ascunde. Alte dimineţi este un nod al cărţii: „recunosc dimineaţa/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile/ picioarele lui goale pedealează la nesfârşit./ aici viaţa începe printre zăbrele.mă îmbracă în rochii interminabile,/ şi viii îmi aprind lumânări. în stânga, o clopotniţă veche.// în ea, dansul meu devine violent,/îmi leagănă trupul, prin dreptul ferestrelor zidite,/ într-o lumină care creşte./ şi nici buchetele de pământ şi nici ochii celorlalţi/nu ajung în camera asta. ca o imitaţie,/de parcă dai cu iarbă peste cearşaful care mă acoperă/ şi încerci să-mi faci un contur”. Nu contează ce filmează acest ochi secret al imaginaţiei, cum filmează. Se trece uşor dintr-o realitate în alta, totul pare haotic, dar fiecare element are un rol distribuit cu atenţie. Nu este dicteu automat, nici vis, ci un fel de delir condus doar de simţuri şi senzaţii: „a început acelaşi şir indeterminabil de zile/ în care nu mă simţi. Lucrurile frumoase au înfăţişarea/ animalelor ce se împerechează în haite” (fără puteri).

Sunt poezii metafizice care nu se adresează cerului. Ajung izbucnirile imaginaţiei afective ca să desfiinţeze normalitatea rigidă: „îngenunchezi,/ mă ridici cu mâinile noi uriaşe. casa începe să se clatine./ şi noi şi ea şi noi şi ea” (despre mine). Tensiune maximă, dorinţe pătimaşe, revărsate toate într-o comunicare ce nu are nevoie de cuvinte. Cele mai bune clipe ale acestei arte sunt asigurate de vizionarismul ardent, ce-i drept foarte curând contrapunctat de prăbuşiri abulice. Mâini este, în fond, un frison lecturabil: „din când în când nu mai avem mâini./ stăm cu trupurile lipite unele de altele,/ ne privim când vrem să ne îmbrăţişăm,/ din locul mâinilor ies ierburi înalte”. Ca în filmele lui Tarkovski, doar bănuim care sunt cauzele acestui consum nervos necruţător. Imaginea pe care lectura o creează în creierul nostru niciodată nu are contur precis, logic. Viforniţe şi acalmii. Nu reprezentare, ci descriere de stări acompaniate de gesturi: „soarele şi trupurile întinse la mal/ lovesc apa încet.ne afundăm în ea şi, din locul în care dispari,/ algele desenează forma unui trup cu mâinile tale”.

Unde se observă calitatea scrisului Andrei Rotaru este în evitarea teatralismelor patetice, a preţiozităţilor culturale şi a imaginilor extrem de căutate. Dacă aş face o comparaţie între ea şi alţi poeţi afini (n-o să fac aşa ceva, Doamne fereşte! pentru că ştiu că Andra s-ar enerva teribil), ar reieşi subtilitatea şi fineţea superioare multor poeţi tineri vedete ale momentului.

Şi poate că o asemenea fineţe este posibilă datorită regimului ficţional al trăirilor. Ficţional la modul rememorativ şi imaginativ. Prezentul acestei poezii este trecutul sau viitorul. Prezentul constă în efortul de a depăşi un prezent fără noimă. rămăşiţe şi speranţe: „aproape am uitat cum arată mâna ta cu nervurile fine/ ascunse în pumnii mei acum mult timp” (Până la tine). Şi mult yin, multă apă, frământare, deformări şi reformări. O curgere de stări şi premoniţii rezolvate adesea în trompe l’oeil – deschideri imense, dar aparente şi ameninţătoare: „doar un cearşaf pluteşte deasupra patului.un cer întunecat, îngheţat./ ating o parte a lui, se ridică. Mă forţează să scurm în tavan. /îl dau deoparte./ atunci privesc prin capetele unui cer desfăcut/ gata să se reverse” (Tavanul).

Ce mi se pare remarcabil, este felul în care poeta scurtcircuitează realităţile, după o tehnică de obţinere a metaforei, însă fără să apeleze foarte des la figura de stil propriu-zisă. Cearşaful, tavanul, pânza, lemnul, apa, frigul, liniştea, varul sunt introduse în ringul discursului simplu, brut. Poeticitatea discursului ei îşi are sursa nu atât în sforării stilistice, cât în viziuni mitice, teribil de încărcate emoţional şi punctate de observaţii surprinzătoare prin subtilitate, iar nu prin bizarerie. De exemplu în Ferestrele: „animalele coboară deodată/ caii sălbatici se apropie de mine./ îi mângâi şi ei mă ating cu o piele întoarsă, moale”. Poezie pură, deja dincolo de postmodernism şi de modernismul nostru mereu recuperabil.”

Comments are closed.