“Andra Rotaru a crescut mult de la primul volum la acesta, stilul ei a devenit sigur, matur, s-a feminizat; este o scriitură „coaptă”, lucrată şi în acelaşi timp proaspătă. Ţinuturile sudului este un volum pe care îl citeşti cu plăcere, îl răsfoieşti apoi la întâmplare şi versurile curg, învăluitor. În ele nu afli nici durere, nici bucurie, nici sfâşiere, dar nici împlinire, ceea ce îţi permite o lectură confortabilă emoţional – în sensul bun al cuvântului -, într-un registru şi într-o cheie moderată, a unui lirism ne-tensionat şi ne-tensionant, dar totuşi convingător. Nu te aruncă în hăurile unei interiorităţi contorsionate, ci te menţine pe suprafaţa ondulată a unei sensibilităţi feminine mai degrabă orientale, discrete, orientate spre „partenerul” de dialog – bănuieşti adâncimile acestei sensibilităţi, dar mai importante pentru eul poetic par crearea unei atmosfere, sugestia, obiectele simbolice ale acestei lumi, gesturile ritualice, ceţurile amintirii. Emoţia se descarcă prin intermediul unor scenarii cvasi-ritualizate, „reale”, imaginate sau rememorate, în care oficianţi sunt „eu” şi „tu”, femeia şi bărbatul iubit, acum despărţiţi, odinioară uniţi, într-un univers concentrat, axat pe câteva elemente-cheie: apa, marea, iarna, fereastra, lumina, pereţii, camera, oraşul, călătoria. Ceea ce nu înseamnă că acestui lirism îi lipseşte forţa, dar este o forţă implozivă, care se năruie în interior, cumva suicidar-inutil, dar fără să dramatizeze, ca într-o poveste de dragoste japoneză. Mie cel puţin Ţinuturile sudului mi-a lăsat un „gust” amărui de Kawabata dintr-un Stol de păsări albe.

Fireşte, există un filon expresionist care nu poate fi trecut cu vederea şi o influenţă dinspre această zonă, vizibilă şi la nivelul elementelor care alcătuiesc universul, pe care le-am întâlnit în poezia nouăzecistă sau douămiistă de factură neo-expresionistă. Andra Rotaru amestecă însă acest expresionism existenţial cu un suprarealism soft (poate, mai bine spus, un imagism suprarealist), cu tăieturi feminine, nedisonante. Nedisonant, să ne înţelegem, în cazul Andrei Rotaru, înseamnă nu lipsa ţipătului, ca „material” liric, ci acordarea disonanţelor într-un „zgomot alb”, senzaţia de ansamblu muzical, respiraţia de mare a versurilor. Ceva înfricoşător, pe dedesubt, dar frumos, armonios, odihnitor la suprafaţă. În această conversie şi în această respiraţie se află forţa (feminină) şi originalitatea acestui volum, care, dincolo de ce este în sine, anunţă o traiectorie poetică plină de surprize. “, a scris  Raluca Dună în revista România Literară (nr. 29/2010)

În rest, micuţele haimanale ale comunicării nu-mi dau pace şi deseori mă trezesc cu tot felul de blocaje care nu mai au şanse de revizuire, astfel încât îmi pipăi ambii obraji şi ei devin catifelaţi, ca ai puilor de elefant.

* extras de pe blogul lui Horia Gârbea (http://horiagarbea.blogspot.com/2010/07/carti-noi-andra-rotaru-tinuturile.html)

** nu am mai ascultat de mult HIM, astăzi da: http://www.youtube.com/watch?v=Q0723rjpyWA&feature=related

De la apariţia volumul tău de debut, „Într-un pat sub cearşaful alb”, şi până la recent apărutul „Ţinuturile Sudului” au trecut cinci ani. Pare mult, mai ales că eşti un scriitor tânăr, şi se pare că tinerii au o febrilitate în mai toate gesturile, inclusiv în cele editoriale. Aşa a fost să fie sau e vorba de o strategie literară în această revenire?

Nu asta mă îngrijorează acum, cât mă îngrijorează că mi-am dat seama că pot să scriu doar când există nişte forţe exterioare sau interioare ce anunţă un dezechilibru. Mi-e teamă de ele, pentru că atunci mă rup de lume, prietenii îmi par nişte vietăţi încă dragi, dar îi privesc ca şi cum ar fi veniţi de undeva de departe şi am nevoie recurent, de o sursă de adrenalină feroce, pe care uneori o provoc, ca să-mi fie mai aproape dezlănţuirea. Nu au trecut 5 ani de la debut, mai degrabă au trecut nişte etape care, pentru că nu a existat un context favorabil, au aşteptat până când ceva a dezlănţuit o teroare autentică în limbajul meu. Nu e chiar plăcut să simţi pe viu. E mai uşor să scrii imaginându-ţi că trăieşti sau vezi anumite cadre, poveşti, întâmplări. Acum mă simt epuizată şi vara aceasta o simt fadă, tocmai pentru că m-am vindecat. Sunt din nou într-un echilibru, căruia nu-i găsesc un sens, aşa că aştept din nou hazardul acela minunat, care pune lucrurile în mişcare.

Continuarea aici: http://www.revistaorizont.ro/arhiva/iulie2010.pdf

Continuarea aici: http://www.gorjeanul.ro/societate/poeta-andra-rotaru-plec-din-targu-jiu-cu-o-oarecare-nostalgie?Itemid=135

În perioada 12-16 iulie 2010 am participat la primul atelier de scriere creativă organizat la Târgu Jiu, intitulat “Manuscrisul de la Gorj”. Finalitatea acestui curs de creative writing va fi editarea la finele acestui an a unui cărţi de poezie. Un manuscris pe care tinerii participanţi la acest atelier de scriere creativă ni-l vor propune în luna octombrie a anului în curs. Manuscrisul va fi publicat la una dintre editurile de renume din Bucureşti.

Cea mai mare bucurie a fost să văd cum după terminarea orelor de curs, relaţia ucenic- profesor se transforma într-o prietenie frumoasă, motivată de un interes comun pentru poezie. Iar tineri precum Alexandra Belgun, Alexandra Mănescu, Alexandru Popete sau Andreea Eva sunt mult mai mult decât nişte tineri care scriu, sunt şi nişte nume pe care probabil în curând le vom auzi vehiculate în mediul literar. Sper ca selecţia acestui manuscris de la Gorj să fie una dificilă,  juriul putând să ajungă chiar la conflicte. Şi va fi bine să fie astfel, pentru că Andrei Novac, Dan Mircea Cipariu, Cornelia Maria Savu şi eu avem păreri la care ţinem, unele comune, altele probabil divergente. Cum în ultima vreme tinerii din orice colţ al României  scriu bine, ştiu cât de greu e să faci parte dintr-un juriu, mai ales că e o responsabilitate să fii tu cel care poţi schimba cursul unei vieţi. Pentru că un volum de debut îţi poate schimba acest curs.

O altă mică bucurie a fost aceea că la Târgu Jiu am avut parte şi de o lansare a “Ţinuturilor sudului”, volumul recent apărut la Editura Paralela 45. Iar de acum înainte, acest volum se va găsi şi la Biblioteca Christian Tell din Târgu Jiu, poate cel mai important lucru pentru un scriitor. Mai multe despre aceste evenimente aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/07/“tinuturile-sudului”-in-orasul-lui-brancusi/ şi http://www.agentiadecarte.ro/2010/07/andra-rotaru-aduce-la-targu-jiu-„tinuturile-sudului”/

şi un material video filmat de echipa de la Gorj TV la lansarea cărţii, pe o caniculă care m-a făcut să ma sprijin de rafturile de cărţi şi să fiu crispată

http://www.gorjtv.ro/?do=Articole&optiune=Actualitate&id=5199&hl=andra%20rotaru&tip=toate#linkGalerie

şi http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/cts-a-luat-la-bani-marunti-debutul-in-literatura/

Le-aş citi pe melodia celor de la Noir Desire, Sober Song

Şi comentariile sunt savuroase:)

PS: Poza e de la Alba, ceva de genul “poet serios caut să uit melodii precum Alejandro” ))))

În revista Observator cultural de mâine, 23 iunie 2010, va apărea prima cronică sau primele însemnări despre recentul volum “Ţinuturile sudului”, Editura Paralela 45. Nu îmi mai aduc bine aminte dacă şi în urmă cu 4 ani, primul care semnala apariţia volumului “Într-un pat sub cearşaful alb” (Editura Vinea), era tot Liviu Antonesei.

În timp, ne-am mai revăzut doar de vreo 2 sau 3 ori, fie la târgurile de carte, fie la festivalurile literare din Iaşi, pierzând aproape de tot chiar şi legătura electronică. De cele mai multe ori era ca într-un film alb negru netitrat când vorbeam pe mail. El îmi descria cum scrie zeci de hârtii urmărit de privirea căţelului său, pe care, nu ştiu de ce, mi-l imaginam o combinaţie între collie şi terrier sau canish. Oricum, un câine mare, auriu, cu urechi pufoase. Un fel de Montmorency: “Montmorency, cu un băţ în gură./ Două potăi cu o înfăţişare suspectă,/prieteni de-ai lui Montmorency. George ducând haine şi pleduri/ şi fumând o pipă scurtă…”(Jerome K. Jerome, “Trei într-o barcă”)

Îmi plăcea că domnul căţel se juca cu nişte lămâi pline de mucegai, obsesiv. Nu pot să redau atmosfera, e ceva ce găsesc în filme. Pluteşte totul în fum de rolă cinematografică şi iz de sală în ruine.

Şi mă bucur că Iaşiul dă primele semne despre Ţinuturile sudului, mai ales că tot la Iaşi sunt multe persoane care m-au privit cu multă bunăvoinţă, încă de dinainte de a debuta. Şi mă mai bucur că mâine e 23 şi în orice zi, un 23 mai are nevoie doar de o oră pentru a se împlini. Sau de două.