Revista Dilemateca
Andra Rotaru tradusă în spaniolă, Revista Dilemateca
(nr. 35 / 2009)
Apariţia în spaniolă a volumului de poezie Într-un pat sub cearşaful alb al Andrei Rotaru (En una cama abjo la sabana blanca, Bassarai Ediciones, 2008) într-o traducere colectivă: Adelina Butaciu, Maria Luiza Icriverzi şi Borja Pujol Lopez Araquistain sub îndrumarea scriitorului mexican Daniel Gonzales Duenas, s-a bucurat de recenzii entuziaste, fiind, cel puţin până acum, cea mai comentată carte de poezie în traducere a unui autor român. “Andra Rotaru recreează viaţa şi opera Fridei Kahlo ca o justificare a propriei biografii, dar care creşte şi dobândeşte un corp autonom, sugestiv şi intens, ţesut flamboaiant. Dacă artista mexicană şi-ar ridica capul, acum, ar mai muri o dată, de mândrie” a afirmat revista 20 minutos în timp ce cotidianul ABC a remarcat “frumuseţea găsită în diformitate, (care) anunţă o scriitură apropiată de a lui Rimbaud, Lautreamont şi trăsături ale suprarealismului.” Elementele suprarealiste au fost evidenţiate şi în cronica din cotidianul Publicaciones del Sur, iar revista Niram Art a vorbit de-a dreptul despre “momentele cathartice eliberatoare de contradicţiile şi alegoriile interioare ale artistului, care se transformă într-un ecou al căutărilor cititorului.” Volumul Andrei Rotaru a fost nominalizat în 2006 la Premiile pentru debut ale USR. (Revista Dilemateca, nr.35/2009)
En una cama bajo la sabana blanca
En una cama bajo la sábana blanca, Revista Letralia
(Venezuela, 2008)
“Creían que yo era surrealista, pero no era así. Nunca pinté sueños, pinté mi propia realidad”. Blandiendo como epígrafe esta cita de la artista mexicana Frida Kahlo se inicia Într-un pat sub cearşaful alb (En una cama bajo la sábana blanca), de Andra Rotaru (Bucarest, 1980), un recorrido poético por la obra y la dimensión humana de quien fuera una de las más importantes artistas contemporáneas, a la par de una de las personalidades más singulares de la historia americana reciente.
Calificado por su autora como un poemario experimental, En una cama bajo la sábana blanca es un intento de Rotaru —una poeta joven pero con una sólida carrera, reconocida por el suplemento cultural de la revista 22 como una de las más sobresalientes de su país— por interpretar las pulsiones existenciales que caracterizaron la vorágine de Frida, y que marcaron con vehemencia su trabajo artístico.
Pese al profundo abismo cultural entre México y Rumania, la poeta ha podido maniobrar con eficacia a través de la simbología de la artista. Así, el libro es un homenaje y a la vez una exploración por los temas icónicos de Frida Kahlo: la muerte, la mutilación del cuerpo, la expresión de sentimientos a través de la exposición de los órganos, la sexualidad desinhibida que trasciende los géneros.
A través de Rotaru, Frida reconoce la coyuntura accidental en que su vida se convirtió en una guerra a muerte contra la muerte: “he recibido un apodo / al poco tiempo de nacer / en una encrucijada que / me ha deformado”. Luce orgullosa su feminidad, suficiente indicio de belleza para una mujer que aprecia su espalda deformada como una expresión de singularidad: “soy fácil de reconocer / soy una belleza viva en colores / una atracción por la calle”.
Andra Rotaru
Como en uno de los descarnados cuadros de Frida, el lector de En una cama bajo la sábana blanca asistirá con frecuencia a la descripción del horror: “el placer es ligero / he tenido / amigos igual de jóvenes que yo / / caminábamos, / alrededor se reunían ecos y sonidos / / soy fotografiada en el momento del accidente. columna vertebral / se me sale. se extiende al lado de los demás”. Rotaru, con la voz de Frida, convierte sus múltiples visitas al quirófano en un “baile de máscaras” en el que participan “doctores, cuchillos / recortes en lencería oxidada / la cual erosiona el hueso / / me beso en la boca con los carniceros / los cuales cercenan las flaquezas en una mesa gigante / tan grande como el mundo”.
También se ocupa Rotaru del deseo persistente de Frida de arribar a la maternidad: “intento hacer un niño gigante / que me llene el vientre / que esté vivo, entre los muros de adentro de la pelvis”. O de su mítica relación con Diego Rivera: “habito en un nido azul / mi marido / se ha arreglado uno grande / en el cual yo entro raramente / / somos una pareja nómada / un topo que escarba continuamente / en un medio nuevo en el cual / me expreso / violento”.
“La experiencia del suprarrealismo congénere de Frida Kahlo”, nos ha escrito Rotaru al describirnos su libro por correo electrónico, “me ha abierto un puente hacia elementos culturales nuevos, en las cuales el poder artístico de mi imaginación ha encontrado una correlación en la obra de esta artista, en el espacio enriquecido con símbolos, paletas coloristas y la vivacidad del espíritu mexicano”.
Psicóloga graduada en la Facultad de Psicología y Ciencias de la Educación de la Universitatea Bucureşti, y con estudios en la Academia de Artes Plásticas Luceafărul y en el Colegio de Artes Plásticas Nicolae Tonitza, Rotaru ha publicado poemas y artículos en las antologías Literatură potenţială 01 (Vinea, 2005) y Colocviile tinerilor scriitori, de la Unión de Escritores de Rumania (Brumar, 2006), así como en revistas literarias de su país y de España como Timpul, Versus/m, Dacia literară, Hyperion, Convorbiri literare, Cronica, Tribuna, Ziua literară, Tomis, Vatra, Euphorion y otras.
Con este libro, Rotaru ha recibido hasta ahora cuatro de las distinciones más importantes para autores jóvenes en su país: el premio de la Unión de Escritores de Sibiu, los premios nacionales Mihai Eminescu y Tudor Arghezi, y el premio de la Asociación de Escritores de Bucarest, todos galardones en los que participan óperas primas. Además fue nominada a los premios de la Unión de Escritores de Rumania en el mismo rubro. (Revista Letralia, Venezuela 2008)
Revista Niram Art
Homenaje poetico a Frida Khalo
Revista Niram ART nr. 13-14 (Begoña Fernández Cabaleiro, 2008)
La joven escritora rumana Andra Rotaru presentaba su libro “En una cama bajo la sábana blanca” en el Instituto Cultural Rumano de Madrid el 11 de noviembre de 2008. Lectura poética, traducción en palabras de la obra de la pintora mexicana. No vamos a hacer una valoración literaria de la obra de la escritora pero sí puede darnos pie para analizar esas claves agridulces de la vida de un artista que permiten que su vida se traduzca en arte y que, de nuevo, campos diferentes del arte como son la pintura y la poesía se encuentren de nuevo.
En este breve análisis quiero cometer dos osadías a la hora de hablar del arte y de la vida en nuestro tiempo, el atrevimiento de hablar del dolor y de la belleza y de unir ambos conceptos: ¿Hay belleza en el dolor?
Frida Kahlo nació en México en 1907 (o en 1910, como decía ella para vincular más su vida a la revolución mexicana) y muere en 1954. Se habló de su posible vinculación al surrealismo. El mismo André Bretón, padre del movimiento señaló este posible parentesco estético, pero, en realidad, como ella misma dijo, “creían que yo era surrealista, pero no lo era. Nunca pinté mis sueños. Pinté mi propia realidad” y apoyaba la vinculación de su obra a la realidad, a su íntima realidad que, como en todos, podía tener su baño de surrealidad:
“Como mis temas han sido siempre mis sensaciones, mis estados de ánimo y las reacciones profundas que la vida ha producido en mí, yo lo he llevado objetivamente y plasmado en las figuras que hago de mí misma, que es lo más sincero y real que he podido hacer para expresar lo que yo he sentido dentro y fuera de mí misma”.
Frida fue, efectivamente, una artista que se pinta a sí misma, pintura cargada de símbolos étnicos, indigenistas. La etnia de sus orígenes en diálogo con el mundo occidental.
Su vida -y su obra- estuvo presidida por tres ejes de dolor: enfermedad, el amor tormentoso por Diego Rivera y sus no realizados deseos de maternidad. Paralelamente el equivalente en sentimientos humanos sería, dolor, soledad y “no vida” que deriva en su prematura muerte precedida de intentos de suicidio.
Ante su persona cabe plantearse una reflexión infrecuente en arte, ¿Cuál es el valor del dolor en la vida humana? ¿Qué aporta el dolor a la vida y obra de un artista? ¿Habría sido Frida la misma artista sin el dolor que acompañó constantemente su vida? Analicemos en su obra sus tres ejes de dolor.
Los deseos frustrados de maternidad.
…reconozco la imposibilidad de llevar en mis entrañas
La sexualidad y la emoción
Soy una célula estéril,
Parte de un mecanismo
Que funciona con los tendones vacíos
En su obra, a través de sus propios hechos biográficos, Frida libera sus deseos imposibles de ser madre en el dolor de su propio nacimiento, el dolor que ella nunca viviría para dar vida a otro. Su árbol genealógico nunca tendría continuidad a través de su propio ser. El seno de su madre llevaba el feto de la vida que daría, y, bajo esta imagen el óvulo fecundado por el espermatozoide, puntos de origen de todo un tronco familiar. La figura de Frida es el cuerpo de una niña, anclada en su casa azul, en la tierra mexicana, siempre púber, siempre niña, siempre cuerpo inmaduro para dar vida a otros.
Once meses después de su nacimiento vino al mundo Cristina. Frida no tuvo tiempo de disfrutar de ser la menor. La confiaron a una nana india que olía a tortillas y a jabón, que no hablaba mucho pero solía cantar canciones. También en esta obra autobiográfica Frida refleja su perenne sentimiento de infantilidad al no ser ella misma tampoco fuente de vida, de leche que alimenta a otros con la riqueza con que ella fue alimentada. Su cuerpo infantil unido a su rostro adulto recoge a esa imagen de ella misma, mujer adulta con cuerpo siempre inmaduro para la maternidad, cuerpo que fue amamantado y puede serlo siempre porque nunca será capaz de criar a otro ser.
La enfermedad
La enfermedad reflejada en el poema
“Desintegraciones”
En una silla de ruedas suspendo mis pensamientos,
los hago girar con llaves de hierro
que clavo en mi cuerpo para poder funcionar
Es un carnaval de máscaras con doctores y cuchillos,
recortes en lencería oxidada
que erosionan el hueso(…)
La vida atónita entre sábanas
es mímica
diaria…
Es el dolor de presencia constante en la vida de Frida. El feto que nunca se alojó en su seno, en el aire. La pelvis vacía, seca. Al lado, el árbol de la esperanza que, junto a las cicatrices y la cama del dolor, siempre estuvo presente en el temperamento vital y luchador de la mujer y la artista.
Diego Rivera, el tercer dolor
“Sufrí dos graves accidentes en mi vida… uno en el que un tranvía me arrolló. El segundo fue Diego…”
Tengo alas de mariposa
Y un color adecuado
Tú me miras como yo deseo
PD: me ofrezco con todo el amor
La equivocada relación tormentosa con un artista temperamental que llegó a serle infiel incluso con la hermana de Frida y la misma infidelidad de Frida con parejas de ambos sexos. Diego fue quizás la puerta de contacto con figuras como Bretón que abrieron las posibilidades del éxito artístico en unos tiempos en que éste no era fácil para una mujer. Pero el precio afectivo fue doloroso y nunca llenó sus no realizados deseos de maternidad. Su Autorretrato con mono (1938) en versión completa presenta ya a esa Frida sentimentalmente herida. El mono, regalo de Diego, es símbolo demoníaco. El collar indígena alrededor de su cuello aparece como una soga. O collar de espinas en otro caso así como el colibrí sobre su pecho- símbolo de vida e ilusión en la cultura mexicana- muerto ahora y adoptando la misma forma de las cejas unidas de Frida.
Las dos Fridas es imagen simbólica de la Frida mexicana y la Frida occidentalizada, la una frente a la otra, compartiendo sus corazones, pero que rompen su vena mutua sobre la Frida vestida a la europea. Muestra la importancia que tenían para ella sus raíces mexicanas. Introducida con intensidad en este mundo indígena de su propia cultura por Diego Rivera en los mejores momentos de su relación, el corazón se rompe, la vida se extingue por la vena cortada sobre su traje occidental. El viaje de Diego a Estados Unidos, la separación de la pareja en esos momentos, el contacto de Frida con el arte y la vida de la cultura occidental rompen también de algún modo la relación de ambos.
Columna rota es metáfora, no solo de la mujer con los huesos quebrados por un duro accidente, sino también el cuerpo plagado de clavos y la vida rota por su separación y divorcio de Diego Rivera. La estructura humana de la persona se quiebra al romperse además el amor que estructura su propia vida.
Conclusión: Muerte o suicidio
“Espero alegre la salida y espero no volver jamás.”
DESINTEGRACIONES
Tengo una relación íntima con el último soplo de la vida.
El último hombre me deshace
como a un reloj.
Dejo mi vida en un carrusel
que se cierra desde dentro .
Por este camino de arte y dolor ante el que una mujer de carácter enérgico y apasionado lucha hasta romperse, podemos pensar, ¿Qué hay de artístico? ¿Qué de belleza?
Frida-Andra Rotaru: de nuevo el diálogo entre las artes. ¿Qué busca el artista al crear? ¿Qué buscamos cuando nos sumergimos en las obras de arte que contemplamos? ¿Es la búsqueda de la belleza? ¿Qué belleza deseamos los hombres en la vida? Y, ¿Qué belleza no encontramos en la vida para acabar buscando en ámbitos concretos que, como el arte, parecen especialmente destinados a crearla?
Al contemplar la obra de arte, al dialogar con la imagen de lo contemplado -porque sólo así se puede recibir el arte- esos momentos de catarsis liberadora de las luchas y contradicciones internas del artista se convierten en eco de las nuestras propias.
En el arte, el público desea encontrar expresado aquello que otro tiene capacidad de decir plásticamente, poéticamente que él no posee. No. No se busca la belleza de cánones ideales porque el interior del hombre no es una medida de canon ideal. Es la belleza de lo más sublime y lo más oscuro, lo más elevado y lo más vil que cabe en el interior del sentir y vivir. Es el hombre en definitiva. Frida habló pintando. Andra Rotaru pinta a Frida con poesía. (Begoña Fernández Cabaleiro, 2008)
En una cama bajo la sábana blanca
El Sugestivo Decir de Andra Rotaru, Publicaciones del Sur (Jorge De Arco, septembrie 2008)
La aparición de “En una cama bajo la sábana blanca” de Andra Rotaru (Basarai. Vitoria, 2008), nos acerca una atractiva muestra de la joven poesía rumana actual. Publicado originalmente en 2005, este libro obtuvo el Premio Nacional M.Eminescu a la mejor ópera prima, y el premio de la Asociación de Escritores de Bucarest en 2006.
El poemario “es una falsa confesión lírica de Frida Kahlo (…) y los poemas hablan de una doble repercusión. Primero en la cama de la habitación, y después, en el propio cuerpo”, aclara en su prefacio Marius Chivu.
En efecto, la identificación de Andra Rotaru con el proceso de sufrimiento de la pintora mexicana cautiva desde el poema que sirve como pórtico: “soy una mestiza con uvas/ desvanecida en cuadros pintados/ en un espacio vegetal (…) mi mundo es/ un globo en el cual me ahogo/ con toda la gente”. La mayor parte de los textos está narrada a través de una imaginería gráfica que expresan el dolor y la desintegración de un cuerpo deseante, pero incapaz ya de responder a los estimulos: “Sobre mi cabeza las larvas esconden su feminidad,/ aunque tengo alas tendidas como mariposas/ me esfuerzo para no retorcerme”.
La poetisa rumana, con un decir pulcro y sugestivo, ha conseguido, en suma, dotar a su verso de elementos reales y surreales, sentidos y soñados, acercándose aún más al doliente pincel con el que Frida Kahlo retratase su exacta verdad: “Tengo un corsé de acero en el que guardo mis temores/ tengo un ángel con un cuerpo crucificado sobre columnas/ en las que clavo mis uñas como si fueran carne joven”. (Jorge De Arco, septembrie 2008)
En una cama bajo la sábana blanca
«Collage» de tiempos pintados, Revista ABC
(Jaime Siles, 22.11.2008)
La base de la lírica no es tanto el lenguaje como la persona poemática. Esquilo lo supo muy pronto, como lo demuestra el monólogo del guardián con que su Agamenón se inicia. Plauto y Catulo, también; Ovidio le añadió una representación icónica casi cinematográfica; los trovadores le dieron una coloratura más moderna; Browning, una modulación casi actual, que recogieron -cada cual, a su modo- Pound, Pessoa, Cavafis, Cernuda y Borges, que son quienes más avanzaron en la investigación de la persona poemática, que Yeats había trabajado en lo que tiene de lirismo dramático y que Jaime Gil de Biedma convirtió en drama de la identidad.
Andra Rotaru (Bucarest, 1980) utiliza la figura de la mexicana Frida Kahlo como máscara para decir -o hacer decir- cosas que tal vez no se atrevería a -o no podría- decir de otro modo. La voz que habla en los poemas es la de Frida Kahlo -o mejor: la de la mímesis de la pintora Frida Kahlo, que tampoco es la misma que la de la realidad sino una ficción de ella en el sentido que la Poética de Aristóteles le daba, y en cuya boca pone declaraciones como ésta: «Soy una mestiza con uvas / desvanecidas en cuadros pintados / en un espacio vegetal».
El primer poema, titulado «Genealogías», adelanta la clave de lectura; «Apodos», el segundo, describe su método, que el resto del libro no hace sino desarrollar dentro de un espejo en el que la visión y lo visto se deforman como la historia en el discurso fragmentado, pero no interrumpido, que la narra.
Tormentosa personalidad. Una realidad, más onírica que suprarreal, conforma la geografía interna de este libro, en el que la materia analizada no es el mundo sino una compleja, tormentosa y atormentada personalidad, que funciona como correlato objetivo y a la vez como yo analógico. Todo ello, rodeado por un clima de ensoñación que recuerda el de la pintura metafísica de maniquíes articulados de Giorgio de Chirico y la fotografía de tiendas y objetos de ortopedia de Herbert List.
Expresionistamente visionaria, la poesía de Andra Rotaru analiza -como la pintura de Frida Kahlo- más la conciencia que la realidad, o la realidad en lo que ésta tiene de conciencia, que es lo que hace que la imagen se convierta en visión: visión -hay que aclarar- distinta del sentido y, por ello, visión otra de la realidad. Conciencia, pues, como paisaje que tematiza «el lugar de la desgracia» y que el poema titulado «Yesos de flores» explica en su totalidad.
La belleza del feísmo informa la poética de esta escritura que linda con algunos rasgos de Rimbaud, de Lautréamont y del surrealismo, pero con los que no se llega nunca a identificar porque -como expresa muy bien la voz de la protagonista poemática- su intento no es formular una estética sino «superar las fronteras del mundo».
Marius Chivu subraya tres ejes temáticos: «La alteración, la obsesión corporal y la feminidad alienada», derivadas de «un cuerpo sin características, transformado en una curiosidad mecanomorfa» y envuelto en una arquitectura de metal, que traduce todo en manchas de linfa e impresiones y que está abierto al amplio abanico de la sexualidad, que aquí es una alusión constante que no difumina ni oculta sus referentes.
El carácter orgánico -y acaso demasiado mecánico del libro- experimenta una significativa y lograda variación en «El suicidio de Dorothy Hale», en el que el exterior urbano y el interior del personaje que presta su voz poemática convergen en una adecuación tonal y lingüísticamente muy perfecta, a la que el habla proporciona tanta verosimilitud como singularidad: «A los 33 años ya no hay más tiempo para conquistas rápidas».
Cargas de profundidad. «Todos los lunáticos» -que participa de un clima similar al que, en la versión de Eurípides, el cinismo de Jasón creaba en el alma de Medea- transforma una situación en apariencia trágica en otra, claramente cómica, por las cargas de profundidad de su ironía y su sometimiento voluntario al «juicio masculino de Dios».
Andra Rotaru ha conseguido con su primer libro lo que otros no consiguen ni con cien: despertar un justificadísimo interés entre los lectores y la crítica. ¿Por qué? Porque aquí monólogo dramático y escenografía icónica y plástica sirven de cauce a una poesía de técnica ecfrástica en la que la posible subjetividad de la perspectiva se subordina a lo objetivo de la situación. (Jaime Siles, 22.11.2008, Revista ABC, numărul 878)
En una cama bajo la sábana blanca
Crítica de libros, Revista 20 minutos, (Elena Medel 01.10.2008)
” La sabiduría popular no conoce límites, y un refrán («el rumano ha nacido poeta») nos allana la lectura, Drácula y Dragostea din tei aparte. Aquí Rotaru
—la autora joven más destacada de su país— recrea la vida y obra de Frida Kahlo en una excusa biográfica que crece hasta lograr un cuerpo propio, intenso y sugerente, tejido a fogonazos. Si la mexicana levantase la cabeza, remoriría de orgullo.” (Elena Medel 01.10.2008)
Placente Sterile, de Claudiu Komartin (Adevărul literar şi artistic, 22-11-2006)
Claudiu Komartin
Volumul de debut al Andrei Rotaru (Într-un pat sub cearşaful alb, Vinea, 2005) este construit ca o biografie în versuri a Fridei Kahlo. Am citit interesantul experiment al tinerei autoare (născute în 1980) simultan cu volumul francezului J.M.G. Le Clézio despre celebra pictoriţă mexicană şi despre relaţia sa tumultuoasă cu Diego Rivera, care a fost tradus de curând şi la noi (Diego şi Frida, Paralela 45, 2005).
Deşi se poate spune, folosind acelaşi vechi clişeu, că este un debut “promiţător”, cartea (înţeleasă ca un proiect poetic de sine stătător) are câteva defecte şi slăbiciuni structurale. Cea mai evidentă este că motorul acestei poezii nu întreţine combustia care să facă veridică întreaga desfăşurare de ipostaze şi de momente din viaţa unei artiste ale cărei trăiri, pasiuni, dezastre psihice şi sentimentale au fost întotdeauna legate esenţial de nebunie şi moarte.
Nonconformismul personajului Frida nu poate răzbate dintr-o astfel de poezie mult prea conformistă şi aşezată, urbană, interiorizată, impresia de ansamblu fiind că Andra Rotaru nu mimează doar gesturile artistei-model, ci chiar trăirile care provoacă până la urmă poezia: “am fost iubită pentru că am fost femeie / şi corpul a ajuns / în mâinile unui om mare // dacă mă privesc, găsesc urme ciudate, fără noimă / din care înnod încet noua viaţă // îmi tai părul, îl răsucesc ca pe nişte maţe de prisos / îl las să moară pe podea (…)”; “locuiesc într-un cuib albastru / soţul meu / şi-a aranjat unul mare / în care eu intru rar // (…) văd crimele din oraş / am nevoie de o putere care să ia / o pată de sânge în corpul care atârnă / din încheieturi”… Şi textul poate continua astfel, la infinit.
Autoportretul rămâne încercarea cea mai constantă şi mai stăruitoare a poetei (ea însăşi mărturisind: “autoportretul meu e schimbător”), iar imaginile picturale provin la Andra Rotaru dintr-un principiu ce ţine în mod evident de artele plastice. Textul îi reuşeşte rareori în întregime (în sensul că nu vom citi poeme care să “ţină” citite cap-coadă, sau care să fie construite fără niciun fel de stângăcie sau de confuzie semantică), iar bombasticismul – şi situarea într-o zonă a neologismelor folosite cam nesăbuit (“devin o femeie a universului / un apostol din trecuturi fuzionate”) – scurtcircuitează când ţi-e lumea mai dragă un poem mai reuşit: “indiferentă la mersul încetinit / indiferentă la ritmul biologic / sunt o deviaţie / din drumul pământului” ori “mă dezlipesc autocolant de ziua de azi”.
De aici şi până la nonsensuri evidente (pe care un editor şi un redactor de carte responsabili le-ar amenda în momentul prim al redactării manuscrisului!) e numai un pas: “picur zidăria proaspătă / a străzilor” (pag. 10); “rămân o statuetă indigenă / să expun părţile corporale / scrijelite cu sângerări” (pag. 56); “să fac exhibiţionism morţii” (pag. 68); “între crestături văd / ecourile peisajului” (pag. 69); ”în zilele de sărbătoare ne umplem pielea de vrăjitorii / care sunt mici treceri către inima pădurii / ne ascundem şi luăm cu noi prieteni şi morţi” (pag. 70), “sunt prinsă în interiorul unei animale” (pag. 71) etc.
Dar în acest dicteu cam greoi şi plin de stridenţe găsim destule imagini frumoase, pregnante, cu unele îndepărtate accente expresioniste (ca în “Placente sterile”: “în patul cu cearşafuri albe care se înfăşoară pe trupul meu / dorm melci ieşiţi din cochilie // au un somn gol pe / inele vineţii şi / o duhoare stătută în enclave. // rămân dâre liliachii / de care / mi-e silă / dar copilul se naşte atunci când fierul, corsetul şi melcii / vieţuiesc împreună”). Ba chiar câte două-trei versuri cu totul memorabile: “în fiecare zi aşez un soare mic pe cer, o scorbură, un / inel prin care ţip”; “desenez cu genele / pe pântecul gol / lumea”; “linia orizontului e o placă metalică lipită de cer (…) / mă rog mortului”.
Se reuşeşte, în general, un lucru destul de rar: captarea atenţiei cititorului prin insolitările şi asocierile bizare de imagini şi stări, pe care autoarea le mânuieşte cu o tehnicitate întâlnită nu la tot pasul în poezia de azi (“morţii sunt mici / figurine pe care le iau în braţe / şi le povestesc ce s-a întâmplat de la naşterea mea”; “îl iau de mână pe micul Stalin care face tumbe / în faţa lumii / cu mustaţa lui pe care se caţără dracii”). Însă asta nu e întotdeauna suficient, “ermetismul” către care tinde Andra Rotaru fiind tot mai greu de digerat, pe măsură ce mecanismul este pus în mişcare, rulând la nesfârşit aceleaşi ipostaze, motive şi procedee stilistice (definiţii previzibile de genul “sunt o celulă sterilizată”, “sunt un animal / sub mine curge sânge”, “eu sunt picior-artificial”). Aici trebuie să intervină o schimbare, o auto-depăşire, sau poezia tinerei autoare va înceta repede să mai surprindă.
Până una alta, pândită la tot pasul de sterilitate, poezia Andrei Rotaru pare produsă de un organ pur intelectual şi incapabil de emoţie (“manipulez / fericiri / nelinişti întoarse cu cheie”). De aici încolo, rămâne de văzut dacă destinul său e de poetă sau de producătoare de texte în flux continuu, nediferenţiate şi mai mult sau mai puţin inteligibile.
Autoportret cu mască, de Bogdan Creţu (Adevărul literar şi artistic, 26.08.2006)
Bogdan Crețu
Debutul Andrei Rotaru, Într-un pat sub cearşaful alb (Editura Vinea, 2005), a atras pe bună dreptate atenţia, aducându-i autoarei şi o nominalizare la premiile de debut ale Uniunii Scriitorilor.
Spre deosebire de mulţi dintre congenerii săi, poeta nu mizează pe denaturarea realităţii, nici pe confesiunea directă, autentică, ci îşi compune, ca într-un celebru tablou al lui Ensor, un soi de autoportret din măşti. De fapt, e o strategie curajoasă aceasta: pentru a vorbi despre sine, pentru a da în vileag tarele propriei feminităţi, autoarea nu procedează ca alte poetese douămiiste (Elena Vlădăreanu bunăoară), care îşi scot la mezat intimitatea, accentuând chiar amănuntele triviale, ce ştirbesc feminitatea, coborând-o în biologicul insipid, în loc să o susţină. Andra Rotaru îşi identifică vocea lirică, suavă, cu aceea a unei artiste de prim rang, pe care suferinţa a învăţat-o să depăşească limitele ideologice ale suprarealismului: pictoriţa mexicană Frida Khalo, adusă, relativ recent, în atenţia publicului de un reuşit film.
Strategia poetică este simplă şi se cere însuşită de la bun început: discursul se ţese la persoana întâi, care, se înţelege, nu îi aparţine întru totul autoarei, ci celebrei pictoriţe. De pildă, iată cum viaţa palpită mai straşnic pe canava decât în mediul ei firesc: “încadrez fiecare om/ între rame de lemn/ îi spun să rămână acolo/ nemişcat/ să trăiască”. Astfel, întregul volum poate fi văzut, în ciuda scăderilor şi marjelor sale de artificialitate scrâşnită, ca o stranie autobiografie “prin delegaţie”, filtrată liric. De aceea poezia aminteşte, cu bună ştiinţă, de suprarealismul deloc convenţional al picturii Fridei Khalo, în care metafora directă, voit naivă îmblânzeşte asprimea crizelor artistei, funcţionând ca o salvare prin frumos a grotescului fiziologic. O topire în propria artă, o despărţire de realitatea atât de nedreaptă pe care o obligă să asimileze o evanescenţă menită să o facă suportabilă sunt toate resorturi existenţiale ale pictoriţei, fericit surprinse de Andra Rotaru: “de ce stau într-o cameră cu morţi, nu ies pe stradă?// în viitor oamenii vor opri lângă mine/ un popas lung/ cu flori şi Pieta/ într-un pat/ sub un cearşaf alb/ oamenii se vor îmbiba de culoarea mea brună// mă dezlipesc autocolant de ziua de azi/ şi las stropi/ pe şoseaua fără trecători”. Să recunoaştem că versurile, mature şi bine strunite, au harul de a da naştere unei anumite tensiuni, unui dramatism care nu sună deloc fals, chiar dacă este, de bună seamă, foarte dificil să te pui în locul unui suferind şi să-i ficţionalizezi suferinţa.
Unele poeme se vor variante poetice ale tablourilor Fridei, viziuni plastice traduse în cuvinte. Poezia devine interpretativă, iar miza este cu atât mai mare cu cât pictoriţa mexicană a avut o tragică preferinţă pentru autoportretele terapeutice, probabil cele mai reprezentative lucrări ale sale. “The two Fridas” este poemul cel mai semnificativ în această privinţă, căci îmbină perfect cele două perspective ale cărţii: scriind despre artista adorată, identificându-se cu ea, poeta nu are cum să renunţe întru totul la propria personalitate, nu-şi poate domoli glasul până la dispariţie şi vorbeşte despre ea însăşi prin intermediul “personajului”, al măştii, al căror artizan este: “am în sânge aer care/ pătrunde până în ascunzişuri şi/ palpită în inimă// ca o pompă care are caneluri de marmură/ mă împrăştii în particule/ şi pierd viaţă// sunt purtată departe/ în ţinuturile copilăriei şi ale viitorului// inhalez pe rând aer din România şi Europa/ fără să iau decizii/ faţă în faţă cu/ moartea care/ e un vierme de mătase// () în rest, viaţa e verde urâtă/ sunt femeie/de europa/de românia/ între noi două este doar o arteră// suntem separate/ la capătul venei// renunţ la Andra şi la moartea europeană/ rămân o statuetă indigenă/ să expun părţile corporale/ scrijelite cu sângerări”. Cine cunoaşte pânza Fridei Khalo pricepe sensul acestei dedublări: Andra Rotaru devine a doua Frida, iar perspectiva este şi ea inversată: pictoriţa vorbeşte în numele poetei, tot prin intermediul discursului acesteia. Dublă proiectare în ficţiune.
Uşor, uşor, recurgând la tehnica dedublării, poeta ajunge să-şi recapete vocea şi să vorbească în numele propriu: ea îşi descoperă parcă feminitatea, filtrată prin experienţa artistei. Ultimele versuri ale volumului trebuie, cu siguranţă, citite în cheie directă: “sunt prezentă în rădăcinile lunii/ în feminitate/ într-o viaţă care începe cu eclipsa/ din uter// îmi simt prezenţa în lumea mişcătoare/ în foc, în drumul pe care mă poartă/ propria naştere şi/ ziua cea mai lungă// dorinţele îmi sunt aşezate pe un pervaz public/ cu pescăruşi şi animale/ care zvâcnesc// plăceri lucide/ acolo unde/ lumea e o gură senzuală// & jos îmi scriu numele”. Imitând prin ficţiune experienţa Fridei, Andra Rotaru şi-a descoperit nu numai identitatea, ci şi tonul poetic. Rămâne să vedem cum îl va folosi de acum înainte. Deocamdată avem de a face cu un debut demn de atenţie, care obligă.
Artista mecanomorfă, de Marius Chivu (România literară nr. 24/16 iunie 2006)
Marius Chivu
Scris sub forma unei confesiuni lirice apocrife a Fridei Kahlo, Într-un pat sub cearşaful alb este un volum de debut, omogen şi fără stridenţe, remarcabil. Andra Rotaru are curajul, aş zice chiar inconştienţa, unei astfel de provocări dar, mai mult decît atît, are talentul necesar.
Secvenţele confesiunii lirice surprind foarte bine şi la toate nivelurile drama artistei cvasi-imobilizate la pat. Lumea văzută de la orizontală şi (auto)percepţia trupului fărîmat, prins între orteze, dau imagini bizare, tributare, într-o oarecare măsură, autoportretelor (supra)realiste ale mexicancei. Tema principală este, cum altfel, alteritatea/obsesia corporală şi feminitatea alienată. Percepţiile sînt modificate cu totul, iar raporturile cu lumea se complică inclusiv la nivel mental. Fragilitatea trupului ,închis în pieptul cu balamale”, limitările cauzate de accident şi de amputările ulterioare conturează o corporalitate capricioasă, problematică, surprinsă în viziuni de coşmar, într-un mod dramatic, dar fără patetism, pendulînd între memorie şi vis, între halucinaţie şi reflecţie, între resemnare şi disperare: ,sînt o doamnă care poartă corsete în pat/ bărbaţii mei sînt bucăţi de gips/ alături de care stau nemişcată/ avem o iubire rigidă pe care o las să aştepte/ fals în acte. am vertebre aşezate împotriva naturii/ nu mi-a văzut nimeni trupul din care copiii ies prin capota aurie pe care o port/ deasupra pîntecului” (Ghipsuri de flori). Problemele de fertilitate (,maternitatea mea e moarte/ în pîntecul surogat/ placenta e un bulb cranian/ fără viitor”), de mariaj (,uit căsnicia/ terminată pe patul unui tablou în care sînt înjunghiată”), bisexualitatea, angoasele şi tendinţele suicidare ale artistei apar ca nişte consecinţe mai mult sau mai puţin directe ale corpului mecanomorf greu de stăpînit, aflat într-un proces de degradare articulară ce impune limite sociale, dar şi sentimentale. Există un permanent balans între vivacitatea curajoasei femei captive în propriul trup şi semnalele morţii acestuia, între seducţia pentru ambe sexe şi repulsia faţă de corpul înjumătăţit, între inspiraţia unei mitologii proprii şi temerile contactului anonim cu lumea, un balans care conferă feminităţii atribute stranii şi o sexualitate deschisă, eliberată de orice constrîngeri, gata să se elibereze din tristeţe şi să suplinească frustrările solitudinii în handicap.
Evident se dezvoltă şi un palier secundar al semnificaţiilor în care tînăra poetă se identifică drept avatarul Fridei, dar această suprapunere de imagine este uşor naivă şi forţată, iar poemul The Two Fridas, cel care vrea să facă trecerea, lipsit de subtilitate, trădînd un egocentrism reprimat în restul cărţii: ,viaţa e verde urîtă/ sunt femeie/de europa/de românia/ între noi două este doar o arteră/ suntem separate/ la capătul venei/ renunţ la Andra şi la moartea europeană/ rămân o statuetă indigenă/ să expun părţile corporale/ scrijelite cu sîngerări”. Altfel, Într-un pat sub cearşaful alb este un volum despre care am spus prea puţine, un volum de citit şi încă de explorat, cu o miză peste medie, gîndit şi lucrat, care nu face compromisuri în niciun fel, cu atît mai puţin în numele poeziei, şi care dă măsura maturităţii, a ambiţiei Andrei Rotaru de a scrie o carte deosebită, irepetabilă în felul ei.