Despre “Ţinuturile sudului”: “Vegheri, Privegheri” de Graţiela Benga, în Orizont, nr. 12/2011

La debutul cu Într-un pat sub cearşaful alb (2005), Andra Rotaru a atras atenţia printr-un lirism straniu, cu accente violent-suprarealiste. Sau, la o privire atentă, aparent suprarealiste, pentru că senzaţiile coşmareşti nu erau trezite de o viziune, ci ”însoţeau existenţa obişnuită a Fridei Kahlo – cea cu care intra î”n dialog poeta. Transferul continuu dintre sensibilitatea poetică şi cea plastică nu putea fi susţinut decâ‰t printr-o afinitate veritabilă şi o tehnică aparte, astfel ”încâ‰t- deşi aflată sub efigia biografică a Fridei – poezia Andrei Rotaru nu era mai puţin autoreferenţială.

După autoportretul cu măşti, despre care s-a tot vorbit că ar sta la baza volumului de debut, Andra Rotaru s-a concentrat mai mult asupra jurnalismului cultural, pâ‰nă c‰ând, î”n urmă cu un an, a publicat o carte ”în care şi-a reafirmat structura lirică. Cu melancolia ei firesc asumată, fără stridenţe stilistice sau preţiozităţi culturale, Ţinuturile sudului (Editura Paralela 45) propune o poezie î”n care temperatura fluxului ontologic atinge limita ”îngheţului. O enormă oboseală se reflect㠔în lirica Andrei Rotaru, o irepresibilă epuizare îi apasă făr㠔încetare poemele. Iar gravitatea inadaptării ontologice e direct proporţională cu imobilismul temporal. Timpul nu se mai defineşte prin curgerea lui, ci prin î”ngheţul ”într-un trecut care nu poate st‰ârni pulsaţiile prezentului. În Ţinuturile sudului, trecutul e cu totul altfel decâ‰t cel pe care ni-l ofer㠔în mod obişnuit istoria. Într-un timp atemporal (”încremenit pe un altădată cu revărsări diluviene) şi î”ntr-un spaţiu aspaţial, dar nu fără o amprentă a lui – perisabilă şi totodată autoregeneratoare – , poezia Andrei Rotaru e interiorizată fără complezenţă şi metafizică fără transcendenţă: “zilele astea ”încep cu zilele de altădată: / cineva se aşază pe marginea patului, / mă î”ntreabă dacă nopţile sunt imprimate pe piele, / dacă am visat cum mă acoperă nisipurile. / miro-sul tău de brad se răsp‰ândeşte î”n camera mea. / (vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit, / pluteşte î”ntr-o mare. c‰ând intru astăzi î”n ea, ”închid bine ochii) /(…) //de atunci, unghiile nu î”mi mai cresc. / le acopăr cu mânile altora, apoi m㠔îndepărtez. / oamenii se aşază l‰ângă mine, / vor să prindem dimineţile î”mpreună / fără să ştie că niciodată nu ”îmi iau rămas-bun. / (sunt ca un vapor de lemn ”în care port doar morţii)” (şi mai mult nisip)

Orice fiinţă claustrofilă caută o cochilie a ei, o retragere într-un loc care să-i permită plonjonul î”n sine. Poemele Andrei Rotaru arată cum locuirea ”în sine nu presupune, ca ”în alte cazuri, şi o colaborare cu lumea în numele unei idei care o transcende. Pâ‰nă la un punct, camera poate oferi un perimetru ocrotitor. Dar tavanul, podelele, varul de pe pereţi (care apar obsedant ”în cea de-a doua parte a cărţii) o transformă pe neaşteptate ”într-un cadru ameninţător: apăsarea paralizantă, strivirea, teroarea albului cadaveric duc coşmarul la limite insuportabile (Jumătăţile, Adăpostul).

Iar câ‰nd tavanul lasă totuşi să se vadă cerul, d‰ând iluzia unui temei real şi a unui orizont de sensuri, ceea ce se descoperă nu e decâ‰t începutul disoluţiei finale, ale cărei semne traversează Ţinuturile sudului aproape î”n întregime : “doar un cearşaf pluteşte deasupra patului. un cer ”întunecat, ”îngheţat. / ating o parte a lui, se ridică. mă forţează să scurm î”n tavan. / ”îl dau deoparte. / atunci privesc prin capetele unui cer desfăcut / gata să se reverse” (Tavanul). Dintr-o astfel de odaie nu se poate evada. Ieşirile sunt false, călătoriile scurte şi dezarticulate. Ferestrele, Pervazul nu mediază intimitatea şi realitatea exterioară, nu leag㠔înăuntrul de afară. Închise, ferestrele prelungesc coşmarul interiorităţii î”ntr-un scenariu apocaliptic, cu ape care străbat pereţi, camere, case, desprind copaci, î”nclină podele şi descompun tot ce cuprind.

De altfel, ”în viziunea Andrei Rotaru nimic altceva nu egalează dimensiunea terifiantă a expansiunii lichide. Angoasa pe care o trezeşte e reflexul morţii ”în fiinţă şi arată, deopotrivă, incapacitatea de a depăşi imediatul, pentru a descoperi sintaxa flexibilă în care intră acesta. Poemele absorb revărsarea apei şi ignoră evoluţia lumii. Ridică episodul (fragmentul) la rang de întreg, pulverizâ‰nd realitatea ”într-o dezordine sfăr‰âmicioasă. Lemnul putred, ”învălmăşirea reziduală, “un mucegai mai dens ca varul” sau cerul cariat derivă dintr-o lume spectrală, în care existenţa se confundă cu un pelerinaj agonic.

Δntre polul ”îngheţului şi cel al dispersiei lichide: “doar ca o umezeală / care se prelinge şi ”îngheaţă la loc, trupul meu. // cu ad‰âncimi de sute de metri, cu trepte / care coboară, trupul meu. // o coborâ‰re lentă, prin ”întuneric. printr-o apă î”ngheţată. / doar propriu-mi corp. trec repede prin el, mă opresc. / aşa mor animalele î”n captivitate. cu gheaţa solidificată de-a lungul gâ‰tlejului. // î”ntr-o iarnă pe care am dus-o cu mine. într-un trup din care apa intră şi iese.” (Apa)

Condamnat la aşteptare şi cu un singur elan (al vegherii) – astfel apare ”însinguratul personaj liric, a cărui sensibilitate afectivă se izbeşte de o neî”ntreruptă absenţă. P‰ână şi ”în rarele clipe î”n care pare aproape, bărbatul se dovedeşte a fi compus din particule incapabile să formeze un î”ntreg. Cuvintele se surpă, ritualul erotic se diluează iar conduita prezenţei trădează supremaţia rece a absenţei (Semănăm). Însă a da iubirii o şansă î”nseamnă a ”învăţa să veghezi. Să aştepţi. În poemele Andrei Rotaru, vegherea se răsuceşte spre priveghere iar aşteptarea unei prezenţe devine totuna cu aşteptarea (şi ”întâ‰lnirea) sfâ‰rşitului, ”într-un ţinut plin de cireşi uscaţi : “”înaintez printr-o livadă de cireşi uscaţi ca printr-un tunel subacvatic, / frunzele au fost colorate ”într-un roşu atâ‰t de crud ”înc‰ât / la fiecare lucire a pămâ‰ntului par că iau foc. nişte peşti i saltă corpurile, / şi le agaţă de crengi. o corabie cu lemnul putrezit alunecă prin iarbă”… (Corăbii)

Cu un vizionarism care-şi conţine şi doza de risc involutiv, Andra Rotaru exploatează fantasme şi sugestii, excesul unei stări şi anemia ei tulburătoare. Mixează o pulbere expresionistă cu fluiditatea imaginii suprarealiste. Nu o realitate conturează Ţinuturile sudului, ci mişcarea continuă a mai multor realităţi, impregnate de emoţii, câ‰ntărite prin nervi şi sesizabile prin simţuri: “recunosc dimineaţa / după zgomotul unui bătrâ‰n ”în scaun cu rotile. / picioarele lui goale pedalează la nesfâ‰rşit. / aici viaţa î”ncepe printre zăbrele. m㠔mbracă î”n rochii interminabile, / şi viii î”mi aprind lumâ‰nări. î”n st‰ânga, o clopotniţă veche. // ”în ea, dansul meu devine violent, / î”mi leagănă trupul. prin dreptul ferestrelor zidite, / ”într-o lumină care creşte. / şi nici buchetele de păm‰ânt şi nici ochii celorlalţi / nu ajung ”în camera asta. ca o imitaţie, / de parcă dai cu iarbă peste cearşaful care mă acoperă / şi î”ncerci să-mi faci un contur” (alte dimineţi). Mişcarea realităţilor care alunecă una ”în cealaltă face ca perimetrul imprecis al ţinuturilor… să fie imposibil de trasat. Nici nu era aceasta menirea poeziei.

Ceea ce contează este tocmai pregnanţa acestei imprecizii. Nuanţarea ei lirică. Transfigurarea. Sau discreţia mărturisirii, felul ”în care viziunea prinde contur din emoţii, evit‰ând (fără efort sesizabil) ispita derapajelor teatrale. Aşa cum apare ”în poemele Andrei Rotaru, relieful interiorităţii defineşte un anume fel de a fi viu. Şi inspiră, iată, aventura unei poezii care pretinde iradierea vegherii, alături de reţetarul privegherii nedefinite. C‰ât se ”întinde claviatura de posibilităţi lirice ale autoarei, vom vedea la următoarea carte. Şi spun că o aştept cu destulă nerăbdare.

Next destination: PICA (Portland, Oregon)

acomodarea implica: http://www.youtube.com/watch?v=Qqt6iPjrTQs&feature=related

si un pic de http://www.pica.org/

Poemul “Pielea”, în traducerea lui Pere Bessó

La  Pell

Pielea